TOTUL ESTE TRECATOR

Totul este trecator in viata omului. Toate trec nebagate in seamna, dar viata noastra duce in spate atatea sperante, atatea dorinte, proiecte si amagiri, incat pe cat vedem cum se scurge si proiectele si realizarile sau nerealizarile noastre trec sub umbra timpului, pe atat ne adapam cu amarul gust al desertaciunii. Simtim ca suntem nimic si ca nu am facut nimic. Ma uit la vietile celor din jurul meu si vad desertaciune si amagire. Ma uit la viata mea si vad asemenea. Am realizat multe - cantarite prin ochii altora - si totusi nu simt ca as avea ceva care sa las in urma mea. Nu cantaresc cele care le-am facut cu cele care mi le-am propus, pentru ca atunci s-ar da balanta peste cap. Nu cantaresc cele care le-am facut cu cele care ar fi trebuit sa le fac, deoarece nu se poate compara un fulg cu un munte. Nu m-as fi asteptat sa am realizari imposibile si nu imi propun lucruri peste puterile mele, ci tanjesc ca macar un lucru sa il fac cum trebuie din cele pe care trebuie sa le fac si cu care m-as putea prezenta in fata lui Dumnezeu cu el. Sunt sigur ca Dumnezeu nu imi va cere socoteala prea mare pentru cele rele care le-am facut ci mai mult ma va intreba de cele bune pe care as fi putut sa le fac si pe care nu le-am facut. Soarta omului nu e altceva decat propia personalitate si ea se arata din leagan.

TIMPUL=SPERANTA

Se zice ca timpul le rezolva pe toate. De multe ori chiar isi face bine treaba, insa nu cred ca ar trebui sa punem totul in carca lui. Nici timpul, cat e el de iscusit, nu poate sa descurce toate itele si sa ne aduca plocon rezolvarile care ne vor face fericiti. Pentru astea trebuie luptat, fiindca pana la urmele fraiele vietii noastre tot la noi sunt, oricat ne-ar placea sa ne aruncam in valtoarea timpului sau sa cautam sa ocolim lucrurile care ne deranjeaza. In definitiv, totul incepe prin a face pace cu sine. Daca negarea si incercarea de a bloca emotii, sentimente, porniri nu da roade, inseamna ca undeva am inteles ceva gresit. A te accepta asa cum esti si a te aprecia tu pe tine, inseamna, pe langa lucrurile deja evidente, sa accepti si ca trebuie sa traiesti mai departe avand anumite trairi, chiar daca nu te duc nicaieri, chiar daca nu iti aduc fericire, chiar daca ar fi mai bine sa nu le ai. Asta e, nu le poti pune un zid in fata, fiindca intotdeauna vor gasi crapatura prin care sa se strecoare si sa iasa la lumina. Si apoi… mai e si speranta. Ce ne-am face fara speranta? De ce ne-am mai agata ca sa putem zambi si sa simtim ca avem pentru ce lupta? Poate ca fixarea unor teluri marunte, mergand asa din aproape in aproape ajuta la gasirea unui drum, cel putin provizoriu… dar speranta ca intr-o zi se va intampla… ea ramane mereu acolo, pitita dupa mari vise de implinire profesionala, dupa rasete, dupa amintiri, dupa alti ochi, dupa alte cautari, insotita mereu de bucuria si convingerea ca atunci cand se va intampla, va fi exact asa cum trebuie, fiindca stim unde sunt buturugile si fiindca ACUM reusim sa constientizam care sunt lucrurile ce cu adevarat conteaza. In fond, daca ele sunt frumoase si nu asteapta decat sansa de a rodi-chiar daca ea nu vine-de ce sa le distrugem? Doar nu fac nimic rau, stand in umbra si hranindu-se cu cate o privire, o strangere de mana, o bucurie impartasita, un zambet… cu speranta. Ne gaseste ea fericirea pana la urma.