Sunt momente în viaţă când am obosit să mai luptăm.

Am obosit să ne mai punem întrebări, să mai răspundem şi să aflăm de ce trăim.
Ne târâm paşii obosiţi pe coridorul tăcerii şi căutăm să vedem lumina de la capătul tunelului. Umerii ne sunt lăsaţi de poverile care ne apasă şi faţa este ridată de prea multă îngrijorare. Oftăm, şi, odată cu oftatul încercăm să dăm afară tot ce ne frământă. Respirăm sacadat, privim în jur şi realizăm că am obosit. Nu mai suntem acei luptători de altădată care nu se îngrijorau din toată nimica. Nu mai suntem în stare să stăm în prima linie de atac, ci, ne fofilăm pe undeva prin spate. Am vrea ca măcar iluzia puterii să o avem, dar şi aceea s-a spulberat. Ne încurajăm, mai facem câţiva paşi din ambiţie, după care ne oprim din nou. Pur şi simplu nu merge! Oricât am nega că nu am obosit, adânc, în sufletul nostru ştim că ne simţim ca o frunză în descompunere: putredă şi ruginie. Mergem la doctori, psihologi, psihiatri pentru că vrem soluţii. De ce nu putem pur şi simplu să ignorăm starea de moleşeală care ne cuprinde trupul şi sufletul şi să mergem înainte? Trist este că nici ei nu au o soluţie. De ce? Pentru că şi ei sunt obosiţi, au obosit să caute soluţii şi au obosit să admită că sunt puternici, că deţin răspunsuri. Şi, un om obosit, cum ar putea ajuta un alt om obosit?

Totuşi…continui. Mergi pe stradă cu paşi vioi ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, râzi la glumele făcute, te amesteci prin mulţime şi zi de zi tragi de tine spunându-ţi: ”Am să ignor acest sentiment.
Va dispărea el odată şi odată. Merge şi aşa.” Ştii cum e? Imaginează-ţi că ai o mână care te doare. Tu ignori durerea. 

Ea persistă. Peste câteva săptămâni, mâna se înegreşte. Ignori şi acest lucru. Durerea ţi-a urcat până la umăr şi toată mâna îţi este amorţită. Peste câteva zile, mori. Cauza: mâna care te durea la început.
Să nu crezi că dacă ignori sentimentul de oboseală acesta va dispare. Trebuie să faci faţă realităţii! E greu, ştiu. Mai ales pentru oamenii energici, obişnuiţi să deţină controlul şi să fie mereu pregătiţi de luptă. Dar…de ce să ne minţim singuri? Vine vremea când trebuie să tragem puţin pe dreapta, să ne odihnim, să aflăm cauza oboselii şi să mergem mai departe. Doar aşa vom putea să redevenim ce am fost! Data viitoare să nu-ţi fie frică să te uiţi în oglindă şi să spui: Am obosit! Toţi o facem.

Cea mai minunată surpriză în viaţă este de a-ţi da seama brusc de propria valoare.

Amintiți-vă că sunteți minunați, speciali, unici în fiecare moment în care vă îndoiți de propria voastră valoare.
Amintiți-vă să vă iubiți și să vă respectați în fiecare clipă în care aveți impresia că nu sunteți ca restul lumii.
Amintiți-vă de momentele grele prin care ați reușit să treceți, amintiți-vă de toate acele clipe care v-au făcut să vă îndoiți de forța voastră interioară, de toate realizările care v-au transformat în persoana minunată care se privește cu teamă în oglindă.

Amintiți-vă de fiecare eșec care s-a transformat în câștig, de fiecare hop care s-a dovedit o încercare, de fiecare etapă care a stat la baza temeliei vieții.

Ceea ce se află în urma noastră şi ceea ce se află înainte nu înseamnă nimic în comparaţie cu ceea ce se află în noi.

Amintiți-vă că ușa către progresul personal se deschide numai dinăuntru și că voi sunteți cheia care se potrivește.

Amintiți-vă de toate lucrurile pozitive, de tot ce ați realizat cu sau fără ajutor, de tot ce ați reușit să creați, de familia voastră, de prietenii voștri, de căminul vostru.

Când ești la pământ și nu găsești motive pentru a te ridica amintește-ți toate cele scrise mai sus și nu uita că nu poţi schimba cărţile pe care ţi le-a împărţit viaţa, dar poţi hotărî cum vei juca cu ele. 

Nu judeca...

Fiecare zi este o aventură, o înfrângere sau o inălțare. Când ești secătuit, întristat, dezamăgit, te retragi în singurătate și îți plângi neputința. Numai sufletele apropiate pot înțelege restriștea de o clipă a sufletului. Și când pare că scrii un ultim rând în dimineața năucă, visele se reîntorc pentru a prinde aripi. Învingător este cel care se învinge pe sine. Ce spun sau cred semenii despre noi sunt doar prezumții ale propriului lor eu. Numai sufletul tău știe ce fel de floare trebuie sădită pentru a retrăi bucuria! Dimineața Lumina învinge. Apoi....o iei de la capăt...
Eu sunt un om modest cu un suflet mult prea sensibil, atât de încăpător încât uneori se zbate de marginile trupului. Când ești un om pozitiv vezi doar ceea ce este frumos în celălalt. Restul, răutățile, ambițiile, mizeriile vieții cotidiene le ignor. Nu am timp. Când iubești oamenii vezi în fiecare o posibilă stea. Iar sus în cer omul pe care îndrăznești a-l disprețui, ar putea să să fie văzut de către Divinitate superior ție. De-abia atunci vei pricepe că acela îți era defapt cel puțin egal. Nu judeca!
Iubiți-vă unii pe alții!
Întotdeauna dragostea va învinge! 

Nu am om!

Tragedia aceasta va apartine. Aceea de a nu avea in viata un om, un insotitor, un sot, o soata, o bucurie, un brat pe care sa iti asterni neputintele.

Cum? Neputințele? Da, neputințele. Ele și numai ele. Căci tragedia omului ratat începe de la modul greu, prost și infatuat în care își construiește visele tinereții și își alege prost OMUL.

Of, aceeași banală și veche greșală. De a căuta mereu ceea ce nu ne aparține. De a aștepta mereu pe cel care nu mai vine… Omul, iubitul, iubita, fratele, sora… De a crede mereu cu slavă deșartă, că noi fiind mai deosebiți, mai frumoși, mai deștepți, mai frumoase, mai deștepte, mai supli și mai suple, avem dreputul numai și numai la daruri deosebite. La genii, la sfinți, la vip-uri. La a fi șefi, directori, politicieni, patroni, soții de patroni, de doctori, de avocați, de… O meschinărie demnă de blestem.

De fapt, cred că suntem chiar de-a dreptul blestemați. Altfel cum să explicăm iluzia… Această paranoia, iluzie ce o constată mereu „frumoșii și frumoasele”,” deștepții și deșteptele”, „sfinții și sfintele”. Care așteaptă mereu oameni perfecți, impecabili, și fără de slăbiciuni. Și, ca o încununare a blestemului într-adevăr nu mai vine nimic. Și când vine”unul” sau „una” mai altfel, ne mâhnim, ne retragem, ne supărăm că nu e de noi…

Căci iată, clipa e ratată aprioric chiar din momentul în care-ți stabilești o altă măsură. Așa s-au născut depresivii, frustrații, complexații, geloșii… Nerealizații… Eternii așteptători din fața icoanelor, a paharelor de vin sau din cluburi, care așteaptă ca cine totuși să apară…

Când însă Dumnezeu își trimite câte un“păcătos”, câte un “urât”, câte un “sărac”, tu nu-l consideri OMUL tău. Femeia spune că un astfel de bărbat nu poate fi scos pe stradă, nu are bani de terase, de concedii sau de mici atenții. Și-l ratezi. La fel însă fac și bărbații în sens invers…

Alte femei, cele așa-zis evlavioase, după ce se convertesc și devin aproape “călugărițe”, asumându-și un comportament rigid. Cică, spun că ele, că nu s-ar încurca cu orice fel de păcătoși, cu care să-și strice, și dreptatea… Și se pun pe așteptat îngeri.
Dau pomelnice prin toate mânăstirile, metanii, doar doar vor găsi vreu viitor NUME de sinaxar… Adică tot un fel de VIP-dar în variantă ortodoxă… Și uite așa, dacă nu vine îngerul, devin agitate, înfocate în lege, aspre judecătoare la gesturile cele mai mici ale aproapelui, dând vina pe această societate „bolnavă’ care pune bețe în roate pe drumul alesului. . Dar la fel fac și bărbații, evident că tot în sens invers…

Deci, puțină smerenie nu vă strică doamnelor, domnișoarelor și domnilor. Și mai coborâți din când în când ștacheta iluziilor. 

Ai incredere in tine

Nu lăsa lumea să te arate cu degetul, să-ți spună ce poți face și ce nu poți face.
Nu le permite să-ți micșoreze ambițiile, să-ți ia în derâdere visele, să te întoarcă din drumul tău.
Nu le da voie să te facă să te îndoiești de puterea interioară pe care o deții, de credința care te înconjoară.
Nu îi crede când o să-ți spună că nu ești bun de nimic, împotrivește-te lor și dovedește-ți că în ciuda tuturor loviturilor primite ești suficient de puternic pentru a înainta.
Nu le da satisfacția de a te vedea căzut, găsește în tine puterea și ridică-te asupra lor. Orice ai face, oricum ai face , nu te îndoi de ceea ce poți realiza. Viața poate fi dură uneori, lumea poate fi rea, dar tu ești mai puternic decât crezi. De te vei afla vreodată îngenunchiat și vei striga printre lacrimi ” ajutor !” , află că ești singurul care te poate ajuta, te poate ridica.
Ai încredere și nu lăsa pe nimeni să-ți știrbească speranța , să-ți răpească speranța sau să te doboare. Dacă nu ajungi să crezi în tine, nu vei avea viața pe care ți-o dorești! 

Compasiunea, o scurtatura spre fericire...

Compasiunea recunoaste un adevar simplu. Toate fiintele au dreptul sa fie fericite. Şi fericirea fiecaruia depinde foarte mult de fericirea celorlalti. Cine gandeste si traieste doar pentru sine, ajunge sa piarda totul.
Compasiunea nu inseamna sa-ti iubesti prietenii si sa-i respingi in intunericul exterior pe dusmani, ci sa intinzi asupra tuturor egalitatea bunei dispozitii, a iubirii si a tandretii magice.
Compasiunea, iubirea binevoitoare, participarea la durerea celor din jurul tau, constituie cea mai frumoasa dintre virtuti. Ea are un caracter magic. Nici o educatie nu-si arata roadele fara intelegere, rabdare si afectiune. Şi muribundul simte nevoia sa fie tinut de mana.
Compasiunea este o virtute care are ecou. Binele pe care il facem celorlalti ne este inapoiat insutit.
Compasiunea, spune zenul, este o scurtatura spre fericire.
Nu ezita in viata de zi cu zi sa-ti ajuti aproapele. Orice lucru marunt facut pentru binele altuia e un bine urias pentru sufletul tau! 

Ce frumos...

Ce frumosi sunt zorii zilei, cand ma trezesc, din somnul pufos care mi-a spalat toate grijile de ieri si mi-a descretit fruntea si mi-a netezit chipul, iar acum pot respira in pace, increderea ca va fi mai bine.
O, ce frumos e sa ma trezesc in calmul somnoros de dimineata, cand caldura si lumina ma invaluie si ma patrunde pana-n suflet, fara sa-mi ceara vreo rasplata.
O,ce frumos este sa poti da buna dimineata celor de langa tine !
Astăzi știu că oamenii din viața mea sunt un dar minunat. Fiindcă ei sunt acolo nu doar ca să mă treacă peste momentele de cumpănă, ci, mai ales, ca să împart cu ei bucurii.
Astăzi știu că fiecare zi contează în felul ei. Asta deoarece e nevoie de mult mai puțin pentru ca totul să se termine. Ce am făcut, sau nu am făcut, va rămâne în urma mea, un drum neâncheiat poate, sau castelul unor vise împlinite pe nisipul timpului.
Astăzi știu că dezamăgirile de ieri au fost lecții. Iar oamenii din spatele lor, profesorii care mi-au oferit, gratuit, subiecte la care să mă gândesc cu atenție.
Astăzi știu că pot să fac multe din lucrurile pe care le credeam imposibile. Iar dacă nu reușesc, știu că, odată, Dumnezeu o să-mi ofere o altă șansă la ceva mai bun, într-un loc și timp mai bune decât cele prezente.
Astăzi știu cine sunt. Fiindcă am luptat, fiindcă am căzut și m-am ridicat, cu încăpățânare, de zeci de ori. Mi-am testat limitele, m-am jucat cu focul și am ieșit des cu urme pe suflet din situațiile în care am intrat cu propria voință. Dar ele mă definesc-urmele, cicatricile, clipele de fericire.
Astăzi știu să spun „Nu!” atunci când nu mai vreau, atunci când nu mai pot. Iar asta nu mă face egoist. Fiindcă atunci când nu mai poți, nimeni nu are dreptul să te judece pentru asta.
Astăzi vreau să aflu ceea ce nu știu și să știu să folosesc ceea ce știu deja.
Astăzi vreau să sper mai mult, să iubesc mai mult, să ofer mai mult.